Culori amestecate

Am pete de culoare pe trup: o alchimie stranie de roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet mi se scurge prin vene și-mi colorează pielea. Voi nu vedeți asta. Voi inspirați aer și expirați dioxid de carbon. Eu inspir noxe și expir miracole. Inima mea e curată. Am aruncat-o în ape adânci și-am recuperat-o mai târziu cu o plasă țesută din suflet. A fost greu s-o găsesc în hăul acela întunecat, dar m-am lăsat ghidată de mișcările mării. Am știut că e acolo unde apa tremura cel mai tare. Plămânii mei sunt plini de fum. Curând, o să-mi înec fiecare organ, fiecare celulă, în doze prea mari de oxigen murdar. Am nevoie de o strecurătoare care să filtreze aerul. Corpul meu funcționează la capacitate maximă. Știu că nu va ceda. Nu acum. Mecanismele complicate ale trupului meu s-au activat. Aleargă neîncetat, ca să recupereze timpul pierdut într-o viață care nu mi-a aparținut. A trăit-o altcineva, dar am moștenit-o eu. Mi-aș dori valuri desculțe alergând pe nisipul fierbinte. O briză blândă care să-mi aducă sub nări mirosuri coapte de soare. Speranțe ce se scufundă pe drum, înghițite de asfaltul topit, fără să mai încolțească vreodată. Frig. Atât de mult frig încât îngheț doar gândindu-mă că, undeva, ar putea exista și căldură. Dar prognoza nu ține cu mine. Știu că cineva se va bucura. Cineva va spune „asta este”, altcuiva nu-i va păsa. Cineva va îmbrățișa, va zâmbi, va ști: o să treacă. Apa se duce. Pietrele rămân.