Swipe love

Toată lumea vrea apropiere… dar de la distanță 

Toată lumea spune: “vreau conexiune”, dar fug când devine real 

Scroll după validare, suflet digital 

Zâmbete curate pe story, dar în privat s rece 

Vorbim de profunzime… dar nimic nu ne leagă 

Te vrei autentică, dar doar în control 

Îți place ideea de “noi”, nu omul din rol 

“Mi-e dor de ceva sincer” spui ușor, repetat 

Dar când îl ai în față… devii evazivă deodat’ 

Îți scriu, îmi răspunzi, chimie aparentă 

Dar la primul adevăr, dispare intenția 

Vrei să fii dorită, dar fără să oferi 

Vrei să fii căutată, dar fără să te implici 

Vrei tandrețe pe buze, dar ții ușa încuiată 

Vrei intensitate… dar doar calculată Vrei conexiune… dar doar când îți convine 

Vrei să arzi încet… dar fugi de suspine 

Spui că vrei real… dar îl filtrezi perfect 

Și când devine viu… îi dai reject 

Zici “vreau experiențe”, dar le pui în tipare 

Încadrezi oameni rapid, fără întrebare “Nu e genul meu” verdict instant 

Dar nici n-ai apucat să vezi ce e în spate, constant 

Vrei joc de priviri, dar controlezi scena 

Vrei mister… dar tu scrii problema 

Ceri apropiere, dar ții distanță Iar când te apropii… o faci cu rezervă și gheață 

Vrei să fii aleasă, dar inițiativa lipsește 

Vrei să fii dorită, dar nimeni nu te găsește 

Pentru că între “vreau” și “fac” e un zid 

Și dragostea moare în ce nu e decis 

Toată lumea vrea ceva real… dar doar în teorie 

Când devine viu… dispare chimia 

Vrei conexiune… dar doar când îți convine 

Vrei să arzi încet… dar fugi de suspine 

Spui că vrei real… dar îl filtrezi perfect 

Și când devine viu… îi dai reject 

Toată lumea vrea apropiere… dar nimeni nu rămâne când e aproape

Culori amestecate

Am pete de culoare pe trup: o alchimie stranie de roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet mi se scurge prin vene și-mi colorează pielea. Voi nu vedeți asta. Voi inspirați aer și expirați dioxid de carbon. Eu inspir noxe și expir miracole. Inima mea e curată. Am aruncat-o în ape adânci și-am recuperat-o mai târziu cu o plasă țesută din suflet. A fost greu s-o găsesc în hăul acela întunecat, dar m-am lăsat ghidată de mișcările mării. Am știut că e acolo unde apa tremura cel mai tare. Plămânii mei sunt plini de fum. Curând, o să-mi înec fiecare organ, fiecare celulă, în doze prea mari de oxigen murdar. Am nevoie de o strecurătoare care să filtreze aerul. Corpul meu funcționează la capacitate maximă. Știu că nu va ceda. Nu acum. Mecanismele complicate ale trupului meu s-au activat. Aleargă neîncetat, ca să recupereze timpul pierdut într-o viață care nu mi-a aparținut. A trăit-o altcineva, dar am moștenit-o eu. Mi-aș dori valuri desculțe alergând pe nisipul fierbinte. O briză blândă care să-mi aducă sub nări mirosuri coapte de soare. Speranțe ce se scufundă pe drum, înghițite de asfaltul topit, fără să mai încolțească vreodată. Frig. Atât de mult frig încât îngheț doar gândindu-mă că, undeva, ar putea exista și căldură. Dar prognoza nu ține cu mine. Știu că cineva se va bucura. Cineva va spune „asta este”, altcuiva nu-i va păsa. Cineva va îmbrățișa, va zâmbi, va ști: o să treacă. Apa se duce. Pietrele rămân.

Cuvinte-necuvinte

Uneori simt că aş putea să mă îmbrac în cuvinte. Să nu port nimic altceva. Doar să mă înfăşor în poeme lungi, în zilele tomnoase. În fraze seci în dimineţile reci, cînd primăvara nu mai vine. Să îmi tatuez de-a lungul venelor de pe mâini versuri ca astea. Vara să port hai-ku-uri scurte, să îmi lase dezvelite picioarele frumoase şi pline de nerv. Să mă împodobesc cu ele, cuvinte-brăţări, cuvinte-colier care ţi se aşează gingaş pe gât, deasupra fosei suprasternale. cuvinte-agrafă, cuvinte care să atârne cuminti din urechi. Aş putea purta şi colaje, uneori, mai mult primăvara. să lipesc peste ele sunete şi imagini, mai ales alb-negru, imaginile, da, alb-negru. desigur, ar fi costumaţia de gală, pe care aş purta-o numai seara, atunci când aş ieşi în oraş. Nu te-am văzut de atâta timp. Iar uneori, mi se pare că ne-am cunoscut demult, prin Mezozoic, știi tu, în vremea când fluturii aveau oase și primii oameni încă nu fuseseră alungați din rai pe pământ să se caute și să se respingă o viață întreagă. Chiar adineauri am vrut să-ți trimit o scrisoare, dar culmea, nici un plic nu are curajul să îmbrace o scrisoare atât de desfrânată. Am vrut cu tot dinadinsul să-ți trimit o scrisoare, dar nici un timbru nu vrea să fie complicele unui plic atât de suspect. Îți vine a crede una ca asta? Așa că, fără să-mi iau vreun răgaz de gândire, am renunțat să scriu și m-am gândit să-ți fac o vizită neanunțată, dar sunt doar o scrisoare care n-are curajul să iasă din casă în pielea goală, acoperită numai cu un plic netimbrat.