Cuvinte-necuvinte

Uneori simt că aş putea să mă îmbrac în cuvinte. Să nu port nimic altceva. Doar să mă înfăşor în poeme lungi, în zilele tomnoase. În fraze seci în dimineţile reci, cînd primăvara nu mai vine. Să îmi tatuez de-a lungul venelor de pe mâini versuri ca astea. Vara să port hai-ku-uri scurte, să îmi lase dezvelite picioarele frumoase şi pline de nerv. Să mă împodobesc cu ele, cuvinte-brăţări, cuvinte-colier care ţi se aşează gingaş pe gât, deasupra fosei suprasternale. cuvinte-agrafă, cuvinte care să atârne cuminti din urechi. Aş putea purta şi colaje, uneori, mai mult primăvara. să lipesc peste ele sunete şi imagini, mai ales alb-negru, imaginile, da, alb-negru. desigur, ar fi costumaţia de gală, pe care aş purta-o numai seara, atunci când aş ieşi în oraş. Nu te-am văzut de atâta timp. Iar uneori, mi se pare că ne-am cunoscut demult, prin Mezozoic, știi tu, în vremea când fluturii aveau oase și primii oameni încă nu fuseseră alungați din rai pe pământ să se caute și să se respingă o viață întreagă. Chiar adineauri am vrut să-ți trimit o scrisoare, dar culmea, nici un plic nu are curajul să îmbrace o scrisoare atât de desfrânată. Am vrut cu tot dinadinsul să-ți trimit o scrisoare, dar nici un timbru nu vrea să fie complicele unui plic atât de suspect. Îți vine a crede una ca asta? Așa că, fără să-mi iau vreun răgaz de gândire, am renunțat să scriu și m-am gândit să-ți fac o vizită neanunțată, dar sunt doar o scrisoare care n-are curajul să iasă din casă în pielea goală, acoperită numai cu un plic netimbrat.