Exercitiu de imaginatie

Camera mea e goală, cu tot cu mine în ea…afară, cărarea e mai puţin pustie în timp ce calc pe ea…tot cerul înroşit din preajma ei îmi pare că e stârnit de căldura paşilor mei.. Scaunele sunt goale,spectatorii au plecat,nu mai stau în ele şi nici nu le-am rearanjat…nu ştiu dacă stau acum,sau călătoresc, dacă privesc în trecut sau spre viitor năzuiesc… Dar scriu,vorbesc,trăiesc…îmi rămân cuvinte în schiţe mâzgălite, în desfăşurări de forţă pregătite şi-n rime înşiruite…,emoţia unui anotimp select, gânduri duioase ,sărutări pasionale în buze de cerneală mov cărnoase…rămân vederi ce,în timp,stângace şi sumar,ne traversează şi sufletul în imagini ni-l încondeiază Voi încerca în următoarele rânduri să mă joc cu imaginaţia ta; să vedem cât de departe poate ajunge şi ce putere are. Deschide-ţi ochii minţii. Ai în faţă un scaun cu patru picioare. Eu văd doar scaunul, care în mintea mea are reazem şi în jur e întuneric – deci să mai punem în scenă şi un reflector care nu se vede, dar luminează scaunul. Ce se poate întâmpla cu acest scaun? De scaunul meu se apropie lent, cu paşi teatrali o femeie – ajunge sub reflector şi rămâne stană de piatră. Îi pot vedea trăsăturile feţei şi mi se pare urâtă. Pentru mine orice om imobil ca o statuie e urât. Pentru tine poate să fie urâtă din cauza tunsorii, a frunţii, a ochilor, a nasului etc. Personajul pune mâna pe un picior al scaunului şi îl întoarce deoarece scaunul meu era cu picioarele în sus, apoi se aşează. Mă priveşte pe sub sprâncene şi capruiul întunecat al ochilor ei îmi dă fiori. Privirea ei rea strică armonia chipului angelic – asta dacă există îngeri cu tenul puţin mai închis. E frumoasă acum. Razele de lumină care se preling pe faţa ei lasă urmele unor amintiri reci ale realităţii – şi aproape ar fi reală dacă mi-ar spune ceva. Dar nu. Doar se uită la mine încercând diferite expresii ale feţei. Îmi zâmbeşte. Ochii ei au o strălucire ciudată, pe obraji se formează cute drăgălaşe şi buzele(nerujate) deşi sunt pline şi mari(dar nu exagerat de mari pentru că îmi strică modelul) dezvelesc dinţii albi pe care nu-i zăresc însă prea bine pentru că, după cum spuneam e destul de întuneric. Dintr-odată izbucneşte în plâns, dar chipul ei nu se schimonoseşte sub lacrimi – doar gura şi lasă colţurile în jos şi picăturile sărate se preling pe obraz. Cu o mână îşi şterge ochii şi dintr-odată… …Devine serioasă. Mă priveşte cu indiferenţă. Parcă se uită prin mine şi mă doare să văd asta la propria-mi creaţie. Îi citesc ignoranţa sub frunte şi seriozitatea chipului fără vreo pată de expresivitate mă enervează. Brusc îşi lasă capul pe spate şi gâtul rămâne gol – cu forma senzuala care aproape că-ţi aruncă un parfum dulce-amărui în nări. Ridică iar capul şi mă priveşte cu ochii aprinşi de pasiune. Cu mâna îşi dă la o parte o şuviţă întunecata care se rătăcise pe chipul ei – umbrindu-i privirea – îşi păstrează vie flacăra pasiunii printr-o muşcătura uşoara de buza de jos. Se ridică apoi. Se urcă în picioare pe scaun, întinde mâinile şi ţipă atât de tare – cu o voce extaziată – făcând toată sala să se umple cu vocea ei: - Sunt doar a ta! Trupul ei se frământă apoi în firicele fine de nisip care cad pe scaunul meu cu patru picioare. Cu scaunul tău ce s-a întâmplat?