Cuvinte-necuvinte

Uneori simt că aş putea să mă îmbrac în cuvinte. Să nu port nimic altceva. Doar să mă înfăşor în poeme lungi, în zilele tomnoase. În fraze seci în dimineţile reci, cînd primăvara nu mai vine. Să îmi tatuez de-a lungul venelor de pe mâini versuri ca astea. Vara să port hai-ku-uri scurte, să îmi lase dezvelite picioarele frumoase şi pline de nerv. Să mă împodobesc cu ele, cuvinte-brăţări, cuvinte-colier care ţi se aşează gingaş pe gât, deasupra fosei suprasternale. cuvinte-agrafă, cuvinte care să atârne cuminti din urechi. Aş putea purta şi colaje, uneori, mai mult primăvara. să lipesc peste ele sunete şi imagini, mai ales alb-negru, imaginile, da, alb-negru. desigur, ar fi costumaţia de gală, pe care aş purta-o numai seara, atunci când aş ieşi în oraş. Nu te-am văzut de atâta timp. Iar uneori, mi se pare că ne-am cunoscut demult, prin Mezozoic, știi tu, în vremea când fluturii aveau oase și primii oameni încă nu fuseseră alungați din rai pe pământ să se caute și să se respingă o viață întreagă. Chiar adineauri am vrut să-ți trimit o scrisoare, dar culmea, nici un plic nu are curajul să îmbrace o scrisoare atât de desfrânată. Am vrut cu tot dinadinsul să-ți trimit o scrisoare, dar nici un timbru nu vrea să fie complicele unui plic atât de suspect. Îți vine a crede una ca asta? Așa că, fără să-mi iau vreun răgaz de gândire, am renunțat să scriu și m-am gândit să-ți fac o vizită neanunțată, dar sunt doar o scrisoare care n-are curajul să iasă din casă în pielea goală, acoperită numai cu un plic netimbrat.

Exercitiu de imaginatie

Camera mea e goală, cu tot cu mine în ea…afară, cărarea e mai puţin pustie în timp ce calc pe ea…tot cerul înroşit din preajma ei îmi pare că e stârnit de căldura paşilor mei.. Scaunele sunt goale,spectatorii au plecat,nu mai stau în ele şi nici nu le-am rearanjat…nu ştiu dacă stau acum,sau călătoresc, dacă privesc în trecut sau spre viitor năzuiesc… Dar scriu,vorbesc,trăiesc…îmi rămân cuvinte în schiţe mâzgălite, în desfăşurări de forţă pregătite şi-n rime înşiruite…,emoţia unui anotimp select, gânduri duioase ,sărutări pasionale în buze de cerneală mov cărnoase…rămân vederi ce,în timp,stângace şi sumar,ne traversează şi sufletul în imagini ni-l încondeiază Voi încerca în următoarele rânduri să mă joc cu imaginaţia ta; să vedem cât de departe poate ajunge şi ce putere are. Deschide-ţi ochii minţii. Ai în faţă un scaun cu patru picioare. Eu văd doar scaunul, care în mintea mea are reazem şi în jur e întuneric – deci să mai punem în scenă şi un reflector care nu se vede, dar luminează scaunul. Ce se poate întâmpla cu acest scaun? De scaunul meu se apropie lent, cu paşi teatrali o femeie – ajunge sub reflector şi rămâne stană de piatră. Îi pot vedea trăsăturile feţei şi mi se pare urâtă. Pentru mine orice om imobil ca o statuie e urât. Pentru tine poate să fie urâtă din cauza tunsorii, a frunţii, a ochilor, a nasului etc. Personajul pune mâna pe un picior al scaunului şi îl întoarce deoarece scaunul meu era cu picioarele în sus, apoi se aşează. Mă priveşte pe sub sprâncene şi capruiul întunecat al ochilor ei îmi dă fiori. Privirea ei rea strică armonia chipului angelic – asta dacă există îngeri cu tenul puţin mai închis. E frumoasă acum. Razele de lumină care se preling pe faţa ei lasă urmele unor amintiri reci ale realităţii – şi aproape ar fi reală dacă mi-ar spune ceva. Dar nu. Doar se uită la mine încercând diferite expresii ale feţei. Îmi zâmbeşte. Ochii ei au o strălucire ciudată, pe obraji se formează cute drăgălaşe şi buzele(nerujate) deşi sunt pline şi mari(dar nu exagerat de mari pentru că îmi strică modelul) dezvelesc dinţii albi pe care nu-i zăresc însă prea bine pentru că, după cum spuneam e destul de întuneric. Dintr-odată izbucneşte în plâns, dar chipul ei nu se schimonoseşte sub lacrimi – doar gura şi lasă colţurile în jos şi picăturile sărate se preling pe obraz. Cu o mână îşi şterge ochii şi dintr-odată… …Devine serioasă. Mă priveşte cu indiferenţă. Parcă se uită prin mine şi mă doare să văd asta la propria-mi creaţie. Îi citesc ignoranţa sub frunte şi seriozitatea chipului fără vreo pată de expresivitate mă enervează. Brusc îşi lasă capul pe spate şi gâtul rămâne gol – cu forma senzuala care aproape că-ţi aruncă un parfum dulce-amărui în nări. Ridică iar capul şi mă priveşte cu ochii aprinşi de pasiune. Cu mâna îşi dă la o parte o şuviţă întunecata care se rătăcise pe chipul ei – umbrindu-i privirea – îşi păstrează vie flacăra pasiunii printr-o muşcătura uşoara de buza de jos. Se ridică apoi. Se urcă în picioare pe scaun, întinde mâinile şi ţipă atât de tare – cu o voce extaziată – făcând toată sala să se umple cu vocea ei: - Sunt doar a ta! Trupul ei se frământă apoi în firicele fine de nisip care cad pe scaunul meu cu patru picioare. Cu scaunul tău ce s-a întâmplat?

N-ai venit...

N-ai venit in noaptea alba
Cand se leganau pe valuri
Ganduri vechi si negandite
Parca de cateva veacuri.

N-ai venit in dimineata
Cand au rasarit sperante
Si-au venit din mari albastre
Visele de mult visate.

N-ai venit nici la amiaza
Cand arzand in negrul mare
Tot ascunsu-l lumineaza
Ca un mandru, falnic soare.

Vei veni acum pe seara?

S-asteptam noi dimineata,
Si-al amiezii mandru soare?

Acord de chitara

Ascultă-mă în gânduri!

Mi-am acordat sufletul trist,
În acorduri perfecte de chitară...
Am spintecat nemărginitul cu aripile!
Ascultă-mă în şoapte!
Mi-am şlefuit dorinţele-n argint,
Te-am apucat de mână,te-am iubit,
M-am furişat în ochii tăi
Ascultă-mă în şuierat de vânt!
Ţi-am furat chipul din amintiri
Şi te-am legănat în şatenul meu
Şi-am plâns peste trupul tău firav,de dor!...
Ascultă-mă în necuprinsuri albastre,
Ţi-am desenat chipul în mări înstelate
În timp ce îngeri albi îmi sunau iubirea
Dintr-un corn englezesc,peste ceruri...
Ascultă-mă în tăcere!...
Sunt eu!Am venit să te iubesc,
Mi-am deschis aripile peste inima ta
Şi mi-am făcut loc,încet,în tine...
Ascultă-mă în surâsul tău galben
Cum îţi zâmbesc imperfect şi nebunesc
Cum îţi dezmierd tâmplele în palme,
Cum nu mă mai satur să te iubesc!...
Ascultă-mă în veri lungi,suspinânde,
În absurdul căpruiului tău,în raze de soare
Ascultă-mi iubirea,sunt un simplu acord de chitară...
De dorul tău şi fericirea mea,am învăţat să zbor!...

Oare cum ar fi?

Probabil exista un oras undeva inainte de capatul lumii, facut din hartie.Aceasta creste peste tot si e acoperit cu propozitii si fragmente din carti.


Pe strazi se pot vedea masini , motociclete , tramvaie toate din foi. mi-ar placea si mie sa zbor cu un avion confectionat dintr-un fragment din Buzzati sau sa ma plimb cu o barca dintr-un poem de Sorescu.

Orasul are si oameni saraci si bogati.Primii sunt cei care mananca beau si se spala cu tabloide doar pentru ca sunt mai ieftine si usor de gasit. instaritii sunt cei care servesc dimineata o portie sanatoasa din Maestrul si Margareta acopertia cu Spuma Zilelor. E foarte interesant modul in care oamenii de aici se spala pe dinti: isi acopera acestia cu fragmente interminabile din Kant , si dintii devin albi.

Am uitat sa va spun ca in acest oras si oamenii sunt de hartie. culoarea lor difera , nuantele de alb sunt pretutindeni.

Asfaltul orasului e facut din copertile unor carti de valoare suspectibila si aici nu am sa dau nume.Este interzis focul si e de inteles de ce. oamenii nu au mai vazut acest fenomen de mult, doar cei batrani isi mai amintesc cum arata. cel ce e prins cu focul la el este arestat de indata.

Plimbandu-ma pe strazi , am dat intamplator peste o nunta de hartie. proaspat casatoritii isi puneau pe degetele subtiri niste agrafe de birou care le veneau foarte bine. Cineva mi-a explicat ca procedeul de a face dragoste aici e diferit: cei doi iubiti isi scriu pe trup cuvinte si isi coloreaza imagini cu care vor ramane vor ramane toata viata. ca niste tatuaje veritabile ma gandesc eu.

Cred ca un om normal nu s-ar putea obisnui aici. Totul e din hartie, pana si aerul are un iz de foi dintr-o carte nou cumparata.